dac dex | ce inseamna dac | dictionar online cuvant.net

Dictionar Explicativ Roman / Englez

Dictionar Explicativ Român

Diacritice:    â    ă    î    ş    ţ

A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z

English Dictionary

A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z

Folosesti des dictionarul explicativ al limbii romane? Adauga "motorul" de cautare browserului tau si poti cauta mai rapid direct din browser! Dictionar Online


Food Recipes

Ce inseamna dac? - Definitie Dictionar Online pentru dac - dac dex


DAC, -Ă, daci, -ce, adj. s. m. și f. 1. Adj. Care se referă la Dacia sau la populația ei, privitor la Dacia sau la populația ei; dacic. 2. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a Daciei. – Din lat. Dacus.

DAC, -Ă (< lat. Dacus; gr. Dakos) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Denumire dată în izvoarele antice populației autohtone tracice din spațiul carpato-danubian, cu care romanii au venit în contact în sec. 2 î. Hr.—3 d. Hr. Centrul puterii lor a fost în Transilvania. Începând din sec. 1 î. Hr. numele de d. apare alternativ cu acela de geți. Romanizați, d. sunt elementul etnic principal al etnogenezei românilor, popor de limbă romanică. V. Dacia, geto-daci, geți.Dacii liberi = denumire dată de istoriografia românească modernă și con¬temporană triburilor geto-dace care nu au fost înglobate în prov. Moesia și Dacia și care au continuat să locuiască în terit. lor (sec. 2—3 d. Hr.), situate la V, E, NE sau S de respectivele prov. romane. Numeroși împărați romani au adoptat, după luptele purtate împotriva lor, titlurile triumfale de Dacicus Maximus și Carpicus Maximus. Deși sunt caracterizați printr-o civilizație materială și spirituală asemănătoare cu aceea a geto-dacilor cuprinși între granițele romane, particularități specifice îi definesc arheologic pe carpi (așezați între Munții Carpați și Prut), pe d.l. din Muntenia, creatori ai culturii de tip Militari-Chilia, pe costobocii de pe cursul mijlociu și superior al Nistrului, creatori ai culturii Lipița, și pe d.l. din Banat, Crișana și Maramureș, creatori ai culturii Sântana-Arad. 2. Adj. Care se referă la daci (1).Limba d. = limbă indo-europeană dispărută vorbită de daci.

RĂZBOAIELE DACO-ROMANE, denumire a celor două războaie, purtate de statul dac condus de Decebal, împotriva Imp. Roman. Primul război daco-roman (101-102). Decebal a continuat politica de întărire a statului dac, nerespectând obligațiile impuse de situația de rege clientelar Romei, în urma păcii încheiate cu statul roman în 89, amenințând stăpânirea romană la Dunăre. În fața acestui pericol, Traian, în fruntea a c. 13-14 legiuni, a trecut Dunărea, și, prin Banat, s-a îndreptat spre centrul statului dac. Profitând de răgazul prilejuit de încetarea temporară a ofensivei romane, în iarna anului 101/102, dacii, aliați cu roxolanii și unele popoare germanice, au atacat garnizoanele romane din Dobrogea. Sunt însă înfrânți în bătălia de la Adamclisi. În primăvara anului 102, Traian l-a învins, la Tapae, pe Decebal, care, nevoit să încheie pacea, s-a obligat să cedeze unele teritorii, să renunțe la o politică externă proprie etc. ◊ Al doilea război daco-roman (105-106). Condițiile păcii din 102 fiind încălcate de către daci, romanii au organizat o nouă campanie, atacând din mai multe direcții zona cetăților fortificate din M-ții Orăștiei. După căderea Sarmizegetusei, Decebal s-a sinucis. Dacia a fost transformată în prov. romană (106).

*dac, -ă s. (lat. Dacus). Locuitor al Daciiĭ. Adj. Din Dacia, dacic: arme dace.

*daco-román, -ă s. și adj. Roman din Dacia, Român de la Dunăre și Carpațĭ (față de Macedo-roman, Istro-roman).

GETO-DÁCI (‹ geți + daci) s. m. pl. Denumire dată de istoricii moderni ramurii nordice a neamurilor trace care populau în Antichitate spațiul carpato-dunărean. Ramură distinctă a tracilor, delimitată etnic și lingvistic de tracii sudici, creatoare a unei culturi materiale și spirituale originale și unitare, populația autohtonă carpato-dunăreană a fost desemnată începând cu sec. 6 î. Hr., de izvoarele grecești cu numele de geți, iar în sec. 1 î. Hr. de cele romane cu numele de daci. Întrucât geții și dacii sunt purtătorii uneia și aceleiași civilizații și, așa cum arată Strabon, vorbeau aceeași limbă, reprezentând, deci, ramuri ale aceluiași popor, istoriografia modernă a desemnat populația autohtonă din milen. 1 î. Hr. – din această zonă geografică – cu numele de g.-d. Potrivit informațiilor lui Herodot, se poate afirma că separarea g.-d. din masa triburilor trace s-a desăvârșit în decursul primei epoci a fierului (Hallstatt). Aflați din punct de vedere al organizării sociale în faza democrației militare, g.-d. erau împărțiți în triburi (apulii, burii, ratacensii, tirageții, carpii), fiecare dintre acestea era condus de un șef militar cu reședința într-un centru întărit (dava) (Argedava, Piroboridava, Tamasidava, Pelendava). În anumite împrejurări istorice, mai multe triburi înrudite și învecinate s-au organizat în mari uniuni de triburi, cum a fost aceea condusă de „regele” Dromichaites. Treptat, în cadrul societății geto-dace s-au accentuat diferențele dintre clasa nobililor (tarabostes, pilleati) și oamenii liberi de rând (comati). Sclavia la g.-d. a avut mai mult un caracter patriarhal. Ocupațiile de căpetenie a g.-d. erau agricultura și creșterea vitelor. O anumită importanță în asigurarea bazei economice a societății geto-dacice o aveau albinăritul, pomicultura, viticultura, precum și felurite meșteșuguri ca prelucrarea lemnului, olăritul, extragerea și prelucrarea metalelor. G.-d. făceau comerț intens cu lumea greco-elenistică și mai târziu cu cea romană, importând vin, untdelemn, obiecte de sticlă și bronz, ceramică superioară. Ofereau în schimb produse vegetale, animale, lemn, sare, pește, miere de albine etc. Începând din a doua jumătate a sec. 3 î. Hr. au emis monedă proprie, inspirată din cea grecească și macedoneană. Emisiunile monetare ale g.-d. au încetat în primele decenii ale sec. 1 î. Hr., când denarul roman a devenit moneda de schimb. La Tilișca (jud. Sibiu), Ludești (jud. Hunedoara), Grădiștea Muscelului (Sarmizegetusa Regia) au fost descoperite tipare monetare care copiau fidel o serie de denari romani. În același timp, în Dacia a pătruns o mare cantitate de monede romane originale, care ilustrează intensitatea schimbului practicat cu negustorii romani încă din sec. 1 î. Hr. În funcție de factorii geoclimatici, își construiau atât case de suprafață, din lemn și lut, sau bordeie (în regiunile de câmpie), cât și locuințe mai impunătoare, având mai multe încăperi cu temelii lucrate din blocuri de piatră (la Sarmizegetusa Regia) sau acoperite cu țigle și olane (Popești), acestea din urmă aparținând desigur fruntașilor politici și religioși. Civilizația materială a g.-d. a îmbrăcat de-a lungul secolelor diferite aspecte: în epoca hallstattiană complexele culturale Basarabi și Ferigile poartă deja amprenta lor, iar mai târziu, din sec. 5-4 î. Hr., sunt creatorii unei civilizații de tip La Tène, care atinge apogeul în sec. 1 î.Hr.-1 d. Hr. G.-d. practicau cu precădere ritul funerar al incinerației. Religia lor politeistă era asemănătoare religiei celorlalte populații indo-europene. De mare popularitate se bucurau zeități ca: Zalmoxis, Gebeleizis, Bendis, Cavalerul trac. Descoperirile arheologice din Munții Orăștiei sau de la Ocnița-Buridava, au demonstrat că pătura superioară a societății g.-d., în special preoțimea, cunoștea scrierea cu litere grecești și latinești. Izvoarele scrise vorbesc de existența la g.-d. și a unor cunoștințe de astronomie, medicină empirică și botanică. În cadrul ariei largi locuite de g.-d. începând cu sec. 1 î. Hr., în condițiile dezvoltării lor economice, politice și spirituale, puternicele uniuni de triburi au fost unificate de către Burebista, cel mai de seamă dintre toți regii traci, făuritorul unei „mari stăpâniri” (megali arhé, la Strabon), ale cărei hotare se întindeau din Carpații Păduroși, până la Dunărea mijlocie și M-ții Slovaciei. După moartea lui Burebista, regatul geto-dac se destramă. Perioada 44 î.Hr.-106 d. Hr. se caracterizează prin încercările urmașilor săi de a realiza reunificarea uniunilor de triburi. Astfel, în fruntea g.-d. s-au perindat o serie de regi, dintre care cei mai cunoscuți sunt: Deceneu, Comosicus, Scorilo, Duras-Diurpaneus. Perioada care a premers cuceririi cucerii unei noi părți a Daciei de către romani a însemnat, sub conducerea lui Decebal, și epoca de maximă dezvoltare a civilizației geto-dacice. Meșteșugurile, comerțul, arta s-au îmbogățit și au cunoscut forme superioare de manifestare. Acum se confecționează puternicul complex defensiv alcătuit din cetățile dacice din M-ții Orăștiei, având drept centru politic, militar și religios Sarmizegetusa Regia – capitala Daciei. Populație războinică, g.-d., aliați cu alte popoare vecine, organizau numeroase atacuri asupra teritoriilor sud-dunărene, aflate sub stăpânirea romană. La început victorioși, în cele din urmă g.-d. au fost copleșiți de forța armatei romane, superioară din punct de vedere numeric și al tehnicii de luptă. Împăratul Traian a reușit, după două campanii grele, în anii 101-102 și 1505-106, să cucerească Dacia și să o transforme în provincie romană. O parte a triburilor g.-d. (carpii din Moldova și dacii liberi din Muntenia, Crișana și Maramureș) au rămas în afara provinciei Dacia, organizând dese atacuri în interiorul acesteia. Populația autohtonă, dăinuind alături de romani, a fost supusă unui puternic proces de romanizare în urma căruia a rezultat o nouă populație, daco-romanii, ce aveau să constituie elementul hotărâtor în procesul formării limbii și poporului român. V. Dacia; Războaiele daco-romane; români.

Servicii IT Constanta - Web design Constanta
Piese Auto si Service Constanta - Tracom
oil and acryl paintings by Costin Craioveanu