filozofie dex | ce inseamna filozofie | dictionar online cuvant.net

Dictionar Explicativ Roman / Englez

Dictionar Explicativ Român

Diacritice:    â    ă    î    ş    ţ

A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z

English Dictionary

A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z

Folosesti des dictionarul explicativ al limbii romane? Adauga "motorul" de cautare browserului tau si poti cauta mai rapid direct din browser! Dictionar Online


Food Recipes

Ce inseamna filozofie? - Definitie Dictionar Online pentru filozofie - filozofie dex


FILOZOFÍE, filozofii, s. f. 1. Știință constituită dintr-un ansamblu închegat de noțiuni și idei, care interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale; concepție generală despre lume și viață. 2. Totalitatea concepțiilor și a principiilor metodologice care stau la baza unei discipline sau a unei științe. 3. (Rar) Atitudine (înțeleaptă) față de întâmplările vieții; mod specific de a privi problemele vieții. 4. (Fam.) Lucru greu de făcut, problemă greu de rezolvat. – Din ngr. philosophia, fr. philosophie.

FILOZOFÍE s.f. 1. Formă a conștiinței sociale, constituind un sistem coerent de noțiuni și idei care reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale; concepție generală despre lume și viață. ◊ Filozofie lingvistică = teorie neopozitivistă care reduce obiectul filozofiei la termenii limbajului. 2. Totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al științei. ◊ Filozofia culturii = disciplină teoretică care se preocupă de definirea genetică, structurală și funcțională a fenomenului culturii. 3. Comportare, fel de a reacționa al cuiva în fața unor lovituri, a unor nenorociri etc.; fel al cuiva de a privi lumea și viața. 4. (Fam.) Problemă greu de rezolvat. [Gen. -iei, var. filosofie s.f. / < lat., gr. philosophia < philein – a iubi, sophia – înțelepciune, cf. fr. philosophie].

FILOZOFÍE s. f. 1. concepție generală despre lume și viață, formă a conștiinței sociale, constituind un sistem coerent de noțiuni și idei care reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale. ♦ ~ lingvistică = teorie neopozitivistă care reduce obiectul filozofiei la termenii limbajului. 2. totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al științei. ♦ ă culturii = disciplină teoretică relativ autonomă, care se preocupă de definirea genetică, structurală și funcțională a fenomenului culturii. 3. comportare, fel de a reacționa al cuiva în fața unor lovituri, nenorociri etc.; fel de a privi lumea și viața; înțelepciune, stoicism. 4. (fam.) problemă greu de rezolvat. 5. sistem filozofic aparținând unei persoane, școli sau epoci. (< fr. philosophie, gr. philosophia)

REVISTA DE FILOZOFIE, revistă trimestrială apărută la București (1923 și 1943), sub direcția lui C. Rădulescu-Motru, cu seria nouă a publicației „Studii filozofice” (1907-1919). În perioada 1954-1963 a apărut revista „Cercetări filozofice”, care din 1963 și-a schimbat titlul în „Revista de filozofie”. Editată de Institutul de Filozofie și Psihologie „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române.

*filosofíe f. (vgr. philosophia, d. philos, amic, și sophía, înțelepciune). Știința generală a lucrurilor, principiilor și cauzelor: fie-care știință particulară are filosofia eĭ. Sistemă particulară unuĭ filosof celebru, uneĭ școale [!], uneĭ epocĭ: filosofia luĭ Aristotele. Înălțare de spirit, rațiune, resemnare, indiferență față de accidentele vĭețiĭ, de prejudiciĭ, de avere ș. a.: suferițĭ cu filosofie nenorocirea. Clasă, curs în care se învață psihologia, morala, logica și metafizica: a urma filosofia. Vechĭ. Pricepere, iscusință. – Și -zofíe (după fr.). – Ceĭ maĭ marĭ filosofĭ aŭ fost, la Grecĭ: Talete, Pitagora, Socrate, Platone, Aristotele, Epicur, Zenone; la Romanĭ: Cicerone, Lucrețiŭ, Séneca, Marcu Aureliŭ; din evu mediŭ pînă astăzĭ: Abélard, sfîntu Toma, Bacon, Descartes, Locke, Spinoza, Malebranche, Fénelon, Bossuet, Leibniz, Kant, Condillac, Fichte, Hegel, Schelling, Schopenhauer, Nietzsche, ĭar în ultimu timp, în Francia: Maine de Biran, Auguste Comte, Renouvier ș. a. În România: Conta.

FILOZOFÍE (‹ fr.; {s} gr. philos „iubitor” + sophia „înțelepciune”) s. f. 1. Inițial, doar năzuința interioară, iubirea de înțelepciune, dar o dată cu primii filozofi și primele școli filozofice din cetățile ioniene și italice ale vechii Grecii (sec. 6 î. Hr.), prin f. se înțelegea un exercițiu intelectual distinct în raport cu celelalte activități ale spiritului, deși, până în epoca modernă, filozofii examinau aproape toate domeniile cunoașterii, iar f. însăși era privită ca „știință primă și supremă”, ca „știință prin excelență” sau „știința absolută”. Față de știință și religie, f., în natura ei, este interogativă și polimorfă, ceea ce implică o eternă revenire asupra obiectului și condițiilor posibilității ei. De la presocratici la Hegel, dominante sunt construcțiile ontologice sau metafizice, de felul celor ale lui Platon sau Aristotel, având ca punct de plecare marile întrebări privind ființa în sine și ființa determinată. Trecerea fizicii din condiția de f. secundă în aceea de știință, în sec. 16-17, reflecțiile lui Descartes, Leibniz, Locke ș.a. asupra implicațiilor filozofice ale noilor rezultate științifice și mai ales opera lui Kant determină orientarea f. către cercetarea posibilităților și condițiilor cunoașterii. În sec. 20, în locul sistemelor atotcuprinzătoare se impun filozofiile care încearcă o anumită „deconstruire” a totalității și care aplică metoda analizei, evidențiind rolul constitutiv al limbajului în cunoașterea, acțiunea și existența umană. Din această perspectivă sunt reconstruite în prezent metafizica, etica și alte părți ale f. tradiționale. Finitudinea existenței umane, intenționalitatea actelor de conștiință, logica științei etc. au devenit domenii importante ale meditației filozofice, alături de eternele întrebări cu semnificație general umană. ◊ F. primă = parte a f. (la Aristotel, Toma d’Aquino, Descartes, Hobbes ș.a.) care studiază primele cauze și primele principii sau ființa în sine; metafizică. Numită astfel în raport cu f. secundă, care studiază cauzele și principiile mișcării în natură (fizică). F. creștină = ansamblu de idei filozofice dezvoltate în Evul Mediu pe baza sintezei dintre f. veche (în special, platonismul și neoplatonismul, aristotelismul și stoicismul) și ideile creștine, considerând revelația ca indispensabilă pentru rațiune, deși, formal, acestea apar ca distincte; p. ext. orice f. pentru care revelația și adevărurile teologiei creștine sunt inatacabile (filozofia lui Kierkegaard, existențialismul creștin, filozofia lui Nae Ionescu etc.). Filozofia istoriei = disciplină filozofică în cadrul căreia se disting, pe de o parte, analiza istoriografiei, consacrată evidențierii specificului cunoașterii istorice, iar pe de alta, încercările de a descoperi în schimbările, ciclurile, tradițiile societății sensuri sau semnificații care scapă cercetării istorice propriu-zise. Filozofia naturii sau f. naturală = ansamblul teoriilor având drept obiect natura sau realitatea fizică; în Renaștere, știința bazată pe experiment. În medii postkantiene, f.n. se constituie ca teorie generală despre natură, opusă f. spiritului, dar construită tot cu ajutorul conceptelor rațiunii (Schelling, Hegel). F. politică = studierea, sub aspectul semnificației, condițiilor și implicațiilor, a unor fenomene politice precum puterea, drepturile omului, libertatea individului, acțiunea politică, dar și a cunoștințelor și științei politice, din punct de vedere logic și metodologic. Filozofia religiei = ansamblul de cercetări filozofice privind natura religiei, credinței și revelației, natura și semnificația experienței religioase, relația religiei cu știința și cultura, limbajul și simbolismul religios etc. Ca disciplină distinctă, s-a constituit în epoca „luminilor”, dar preocupările de acest gen sunt tot atât de vechi ca și f. Filozofia științei = disciplină aflată la granița f. cu știința, care investighează și analizează natura, adevărul și valoarea științei, metodele, presupozițiile și categoriile cunoașterii științifice etc. S-a constituit ca atare la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20; cuprinde atât probleme speciale, intim legate de cercetarea științifică, cât și probleme cu un accentuat caracter metafizic, reunind deopotrivă eforturi ale oamenilor de știință și ale filozofilor. Filozofia vieții = curent filozofic inițiat de Nietzsche, solicitând restructurarea scării valorilor prin considerarea cunoașterii și a vieții sociale din perspectiva artei și a artei din punctul de vedere al „vieții”. F. istorică a vieții (Dilthey), intuiționismul bergsonian sunt form ulterioare ale f.v. La fel, filozofiile lui Spengler, Fouillée, Ravaisson, Unamuno, Ortega y Gasset ș.a. ◊ Filozofia culturii = disciplină relativ autonomă, constituită în sec. 19, dar fiind prezentă ca preocupare la numeroși gânditori, istorici, scriitori, poeți, eseiști etc. în Antichitate, Evul Mediu, Renaștere și Epoca modernă. Ea își propune definirea genetică, structurală și funcțională a conceptului de cultură, aceasta fiind studiată în integralitatea corelațiilor sale constitutive interne și a conexiunilor în care este integrată. Filozofia valorii v. axiologie și valoare. Filozofia limbajului se impune după cel de-al doilea război mondial, prin contribuția lui L. Wittgenstein și a școlii de la Oxford (G. Ryle, I. Hustin, P. Strawson, S. Hampshire), ca o analiză a sensurilor limbii, a raporturile dintre limbă și gândire, dintre limbă și realitate. ♦ Doctrină sau sistem filozofic constituit (f. lui Platon, f. lui Hegel). ♦ Ansamblul doctrinelor filozofice dintr-o epocă sau dintr-o țară (f. greacă, f. modernă). 2. Principiile de bază ale unei instituții sau organizații. 3. Comportare, atitudine (înțeleaptă) față de problemele vieții; fel de a privi lumea și viața. 4. (Fam.) Lucru greu de făcut, de rezolvat.

Servicii IT Constanta - Web design Constanta
Piese Auto si Service Constanta - Tracom
oil and acryl paintings by Costin Craioveanu